Rătăciți în Munții Leaotă - 26 iunie 2016

     După ce am vizitat Ceahlăul, am decis să mergem să vedem iar ceva nou pentru noi. Munții Leaotă sunt acum pe lista noastră. De fapt au apărut pe această listă atunci când ne făceam cumpărături de niște hărți și am văzut și harta pentru Leaotă. Și pe această hartă era o fotografie cu brândușe. Și de ce să nu mergem aici?

     Nu că am fi găsit brândușe, dar după ce ne-am tot documentat, ideea să mergem aici părea tot mai atrăgătoare. Dar faptul că nu prea găseam prea multe informații despre traseele de aici, ne-a făcut să nu mergem singuri, și să mai invităm și alți parteneri - pe Horică și pe Găbiță.

     Traseul ne-am decis să îl începem din Dragoslavele și să ajungem pe Vârful Leaotă. Așa că după vreo trei ore de mers cu mașina, am ajuns la biserica din Dragoslavele, unde am făcut dreapta și am mers... până ne-am blocat de un vițeluș care săracul rămase blocat în fața noastră. L-am alergat vreo două minute, dar a reușit să se elibereze într-un final. În fine, noi ne-am lăsat mașina cam unde se termină casele și am continuat să mergem pe acest drum. La sfârșitul turei ne-am dat seama că putem să urcăm mașina mult mai sus, dar asta deja este o altă poveste.

     Trecem de o troiță, dar noi mergem mai departe.

     Ajungem la prima răscruce... Noi pornisem cu ideea că o să mergem pe traseul marcat cu bandă galbenă, dar ajunși aici ne îmbie acest traseu marcat cu cruce roșie care se lasă puțin în dreapta. 5 ore... Sună bine. Ce ar fi să o luăm pe aici și să ne întoarcem pe celălalt traseu? Atunci suna bine ideea, dar mult mai târziu ne-am dat seama că nu a fost cea mai bună decizie.

     Așa că ne-am pornit pe traseul cu cruce roșie. Nu aveam nici o idee cum o să fie traseul, dar ce mai conta? Eram patru oameni, deci deja o gașcă mare. Nu că am fi știut cum era celălalt traseu, dar nu găsisem de unde începea. Probabil începea puțin mai jos de locul unde lăsasem mașina.

     După ce trecem și de ultimele case rătăcite la marginea satului, ajungem la un mic pârâu pe care îl sărim cu grijă să nu ne udăm. De aici încolo începe urcarea propriu-zisă. O urcare abruptă care parcă nu se mai termina. Deja eram epuizați după primele minute. 
     Mult urcuș, marcajele erau dar destul de rare. Marcajele trebuia să le vânezi bine, că nu prea știai unde o să apară. Le-am găsit chiar și pe o bucată de scoarță. Probabil la un moment dat stătea pe un copac, doar că acum îl cam părăsise. La un moment dat la o bifurcație a trebuit să ne separăm ca să căutăm marcajul. Noi am fost cei norocoși, așa că nu a trebuit să ne întoarcem. Doar că a trebuit să țipăm după Gabi ca să ne audă, așa de mult a trebuit să mergem să găsim crucea aia roșie. 

     Și tot urcăm... trecem printr-o pădure... și începem să ne dăm seama că marcajul lipsește de ceva timp. Începem să avem dubii că mai suntem pe drumul cel bun. Dar totuși poteca pare cea principală și nu avem indicii că am părăsit-o la vreun moment dat. Adică nu țin minte de nici o bifurcație. Așa că o ținem înainte cu tupeu, că sigur o să apară marcajul la un moment dat. Dar cu cât înaintam ne dăm seama că marcajul ne-a părăsit și nu o să mai aibă de gând să mai apară... 

     Dar se termină și pădurea, și poteca... Noroc că apare un izvor și ne mai răcorim puțin. Ne răcorim noi, dar ce facem cu drumul? Să o luăm înapoi și să abandonăm? Nu prea ne convenea. Adică pe bune, cum să cedăm? Doar că trebuia să luăm o decizie, că timpul nu lucra în favoarea noastră și mai aveam se pare încă mult de mers. 

     Decidem să o luăm totuși înainte. Cu ajutorul hărții și cu poziția satului pe care îl vedeam în vale, reușim puțin să ne orientăm și în ce direcție să o luăm. Vedem imediat o stână prin dreapta noastră, așa că ne corectăm poziția și mergem în stânga. Și urcăm pe de-a dreptul prin iarbă, fără să vedem o potecă prea bine definită.  

     Și avem noroc. Se pare că ne-am orientat bine. Nu am urcat decât vreo 15-20 de minute, și ajungem sus unde ne întâlnim cu oameni. Sunt primii de când am început traseul. Și nu erau turiști, ci chiar niște localnici. Erau doi bărbați care își căutau un cal dispărut de ceva vreme. Reușim să culegem informații prețioase de la ei ca să ne continuăm drumul. Bărbatul cel tânăr ne arată care este Vârful Leaotă și care este drumul pe care ar merge el. Ar fi fost interesant, dar drumul propus era pe de-a dreptul.

     Din locul în care ne aflam putem să vedem în fața noastră în toată splendoarea Munții Bucegi pe care îi recunoaștem după releul Coștila.

    Facem iar stânga și o luăm pe un drum pe care se vedea că era foarte folosit de ATV-uri. Nici drumul acesta nu era marcat, dar se vedea că este folosit și era prevăzut din când în când cu niște momâi de piatră. Trecem se pare și pe Vârful Cioara, dar atunci nu ne-am dat seama, așa că am trecut fără să conștientizăm acest lucru. 

     Clar suntem pe drumul cel bun. Ne întâlnim în sfârșit cu traseul marcat cu banda galbenă, care ni se alătură pe partea stângă. Și acesta este un vârf, dar pe care habar nu am cum îl cheamă, sau dacă măcar are un nume. Tot pe aici vrem să ne întoarcem, dar deocamdată trebuie să vizităm vârful Leaotă. Aici erau doi tipi cu ATV-uri care se odihneau, dar nu știu pe au venit. Acum până la vârf mergem pe banda galbenă.

     Și coborâm, trecem printr-o altă pădure, și iar urcăm. Ne întâlnim cu oameni care tocmai coborau dinspre vârf, și care ne avertizează că ar fi cazul să ne grăbim ca să nu ne prindă noaptea pe drumul de întoarcere. Așa că îi dăm bice.

     Eeee, și acum începe ascensiunea finală către vârf. Și urcăm, urcăm... Mai că îmi vine să o compar cu urcușul spre Viștea din Făgăraș. Și ajungem sus... dar se pare că ne-am bucurat degeaba. Nu aici este vârful. Trebuie să mai urcăm. Horia cedează și nu mai vrea să urce până la vârf. De ceva timp îl supăra genunchiul și decide să stea să se odihnească și să prindă puteri pentru întoarcere.

    De când am început urcarea, am fost surprinși, plăcut  putem spune, de apariția tufelor de rododendron. Le-am tot căutat în Ciucaș, dar aici apar fără nici un stres și fără să ne așteptăm la asta. Foarte tare... și este aproape o vale întreagă de culoare roză. 

     După tot drumul ăsta roz, ajunge în sfârșit pe Vârful Leaotă. Victorie!!!!!!!!! Victoria se cam ofilește puțin atunci când vedem că mai erau oameni, care erau mai slab echipați și care veneau din partea cealaltă a vârfului. După o mică privire vedem în vale mașini de teren. Hmmm... deci se poate și altfel. Dar nu contează, oricum este mai plăcut să te agiți puțin pentru rezultatul final. 

     Pierdem puțin timp pe vârf, timp în care ne facem poze și bem o bere (fără alcool, că mai trebuie să și conducem înapoi acasă), și să savurăm puțin ascensiunea de până aici.

     Gata, cam trebuie să plecăm de pe vârf. Trebuie să mai avem timp să și ne întoarcem, plus că Horia ne așteaptă mai încolo. Până la Horia ne întâlnim cu niște motocicliști. Și cu rododendronul... uff ce frumos era.

     Îl recuperăm pe Horia, dar până să intrăm în pădure, ne mai întâlnim, de data asta pentru prima dată aici, cu o stână. Nu prea ne pică bine, dar Horia și Gabi erau foarte zen. Încă erau zen atunci când încep să se apropie de noi vreo 5-6 câini care încep să ne latre bine. Noi deviem puțin traseul, și o luăm mai în vale, ceea ce se pare că a fost o tactică bună, pentru că ne-au lăsat în pace. 

     Trecem de pădure, și chiar înainte să urcăm spre vârful unde ne-am întâlnit prima dată cu marcajul bandă galbenă, dăm de această răscruce. Înainte este traseul nostru marcat, iar la stânga pare o scurtătură. Îmi aduc aminte că am văzut acasă pe nu mai știu ce site că chiar există o scurtătură la un moment dat. Le mulțumesc pe această cale, că datorită lor am câștigat o grămadă de timp, pe care îl pierdeam clar urcând din nou acel vârf.

     Și aici am reintrat pe traseul nostru, după ce am mers pe scurtătură.

     Începem să dăm de o serie de lacuri, pe care le vedeam și pe harta noastră. Primul apare în dreapta noastră, după niște copaci.

     Apoi vreo două lacuri în partea noastră stânga. Unul din ele era complet roșu, zici că era plin de rugină.

     Aici iar pierdem marcajul și o luăm pe de-a dreptul printr-o iarbă înaltă, de nu se mai vedea om cu om. Iar se pare că am avut noroc, că dăm direct în drumul nostru. Nu ne-am rătăcit ci doar am scurtat drumul.

     Iar o bifurcație, dar se pare că trebuie să o luăm pe stânga ca să ajungem în Dragoslavele. Din cauza marcajului prost făcut la fiecare pas ne puteam rătăci.  

     Soarele tot dispare dar noi încă nu am ajuns la mașină. Faptul acesta mă cam stresează. Dar în final ajungem în Șaua Prislop, locul despre care citisem că se poate ajunge cu mașina. Și da, se pare că se ajunge cu mașina. Erau niște mașini acolo, lume care se pregătea să plece. Noi ne uitam dacă putem să ne lipim și noi de cineva, dar eram patru persoane. Cine ne-ar fi luat pe toți?

     Așa că ne continuăm drumul pe șosea. Impropriu spus șosea... era doar un drum pietruit. Nu mai putem... epuizați ne aruncăm pe marginea drumului să ne mai odihnim puțin. Nici nu ne mai pasă că deja soarele nu mai luminează și că noaptea începe să-și facă simțită prezența.

     Dar când ai noroc, ai noroc. Tocmai atunci trece o camionetă cu trei oameni, care se oprește și ne întreabă dacă nu vrem să ne coboare ei. Credeți că am refuzat? Aflăm de la ei că tocmai coborau un coleg de-al lor, un cioban de la o stână care se ducea acasă după trei luni. Și noi ne-am nimerit tocmai atunci pe acolo. Oamenii au fost așa de drăguți că nici măcar nu au vrut să primească ceva de la noi, le-au fost suficiente mulțumirile noastre. 

     Așa că am ajuns la mașină înapoi pe la 9 seara. Încă mai era ceva lumină, suficient să ne vedem unul pe celălalt. Am ajuns aici dimineață la ora 9, în concluzie am făcut traseul în vreo 12 ore. Trebuie să spunem că au fost ceva pauze în toată această drumeție, nu ne-am jucat cu astea. 

     Drumul de întoarcere cu mașina a fost de groază... era târziu, întuneric și obosiți după traseu, așa că erau condiții bune să mi se închidă ochii în timp ce conduceam. Toți ceilalți deja făceau nani, așa că nu am putut profita de ei... 

     Dar am ajuns acasă și putem povesti despre asta. Am auzit că, la fix după o lună de când am fost noi, Asociația Oxigen a remarcat traseele în Leaotă. Nu știu exact ce trasee s-au marcat sau remarcat, dar ar fi o idee să vedem la fața locului. Am înțeles că la momentul când am fost noi multe trasee au rămas parțial marcate, de aia și noi ne-am trezit în mijlocul muntelui puțin confuzi de faptul că nu știam exact pe unde să o luăm. Acum să sperăm că este bine.

  

     Un articol scris de Andi

     Traseul și timpii noștri

- Din Dragoslavele faci dreapta în dreptul bisericii albe de la șosea (asta dacă ajungi dinspre Câmpulung). Poți să mergi cu mașina până la indicatorul care arată spre Vârful Leaotă pe marcajul cu cruce roșie. În stânga se lasă drumul pe care ne-am întors și pe care se poate merge relaxat cu mașina. Noi ne-am lăsat mașina mult mai jos, cam în zona troiței. De la mașină până la întâlnirea cu marcajul bandă galbenă am făcut cam 4,5 ore, cu pauze cu tot, inclusiv bonusul cu semi-rătăcirea noastră (cruce roșie).

- De aici până la vârf am făcut cam 2 ore (bandă galbenă).

- Coborârea din vârf până la locul unde am găsit scurtătura a durat 1,5 ore (bandă galbenă).

- De la scurtătură până la Pasul Prislop am făcut 2,5 ore (bandă galbenă).

- De la Pasul Prislop până în sat nu putem să zicem cam cât ar dura deoarece am fost pescuiți de mașina de ocazie și am ajuns mult mai rapid.