Am plecat din Oravița, unde ne-am plimbat cu trenul pe Semmeringul Bănățean, spre Cheile Nerei, unde am ajuns destul de repede. Mai exact într-o oră am ajuns la locul de parcare de la Podul Bei. Probabil că drumul se poate face mai repede, dar am pierdut timpul din cauza emoțiilor că o să ajungem în sfârșit în aceste chei, dar și din cauza drumului care era destul de alambicat, mai ales în apropierea cheilor unde existau porțiuni foarte înguste în care cu greu încăpeau două mașini.
Problema era atunci când apărea o curbă și nu aveai vizibilitate din cauza vegetației de pe margine sau a stâncăriei. Noi am pus GPS-ul care a ales varianta ce trece prin Ciclova Română, Ilidia, Socolari și Potoc. Potoc este singura localitate din care se poate ajunge cu mașina în această parte a cheilor. Deci în principiu setat GPS-ul pe Potoc.
Planul nostru era să campam la păstrăvăria de la Ochiul Bei, unde găsisem singurul loc de campare oficial din Cheile Nerei, loc de unde vroiam să ne începem aventura prin chei.
La Podul Bei am ajuns puțin după oră 5 după amiază și poate din cauza asta nu am întâlnit nici un paznic. Hmmm, chiar aș fi vrut să dau cu ochii de el. În primul rând să plătesc taxă de intrare în rezervație. Dar să recunosc, nu asta ne durea pe noi. Aș fi vrut să primesc niște indicații prețioase deoarece nu știam ce să facem. Să lăsăm mașină în parcarea de la Podul Bei sau să urcăm cu ea până la camping? Ce mă rodea pe mine era faptul ca nu știam drumul și nu știam dacă mașinuță noastră putea face față, având garda la sol destul de joasă. Dar asta e. Ne riscăm și pornim la drum. Faptul ca la un moment dat ne întâlnim cu un nene cu un logan ne dă curaj. Îl întrebăm cum e drumul și aflam ca este în regulă. Așa ca în 30 de minute ajungem în camping... destul de transpirat din cauza drumului, crezând că o să se rupă mașina în două.
Și am ajuns în camping. Din cauză că nu era nici un cort pus nici nu știam unde este propriu zis campingul. Aflăm de la domnul Florin de la cantonul silvic locul unde putem pune cortul, plus alte informații prețioase pentru călătorie. Așa că punem cortul și ne băgăm la somn.
Aici în stânga e locul pentru corturi, iar în față e drumul spre Podul Bei.
A doua zi când am scos capul afară am văzut că între timp au mai apărut niște corturi. Nu prea mișca nimeni pe la vecinii noștri așa că ne-am strâns cortul în liniște şi ne-am pregătit de plecare. Iar nu ştiam ce să facem. Să plecăm cu mașina până la pod și să o lăsăm la locul de parcare sau să mergem pe jos și să lasăm maşina în camping? Am ales bineînțeles a doua variantă cu riscul de a pierde o oră în plus dar măcar aşa ne-am bucurat de peisajul oferit de drum, drum pe care l-am străbătut cu mașina în seara trecută.
Am trecut și pe lângă cascada Văioaga, dar am zis că o să vedem când ne întoarcem.
Noi mai avem puțin și ne întâlnim cu Nera... emoțiile devin mari. De acolo începe traseul propriu-zis.
Indicatorul de la podul Bei ne arată că am avea de făcut aproximativ 8 ore de mers până la Lacul Dracului. Cineva a scris cu pixul pe indicator 9h30min pentru cei neantrenați. Avem timp, chiar dacă am intra în categoria celor neantrenați. Oricum avem cortul după noi așa că trebuie doar să găsim un loc unde să-l punem în capătul celălalt al cheilor. Eu găsisem ceva despre Poiana Meliugului unde poți să pui cortul sau Poiana Logor, dar nu aveam prea multe informații. Așa că am plecat pe riscul nostru, fără să știm ce ne așteaptă la celălalt capăt.
Drumul spre Cantonul Damian este destul de lat, la un moment dat era și el practicabil cu mașina, dar în ultimii ani s-a stricat din cauza ploilor. Cred că este mai bine așa, este totuși o rezervație. Acum cred că mai este accesibil doar cu mașini de teren. Cu ochii după vipere ne continuăm ușor drumul. Chiar la un moment dat a ieșit din tufe un șarpe și ne-a tăiat calea, dar nu cred că era viperă.
Am ajuns la Cantonul Damian deci am scăpat de o parte din drum... și a mai rămas restul. La un moment dat găsisem niște informații că ai putea pune cortul aici, dar fiindcă noi știam că vom ajunge seara în chei am zis să urcăm cu mașina până la păstrăvărie. Când am văzut ce bălării sunt aici, m-am felicitat pentru alegerea făcută. Pe lângă faptul că nu am văzut unde ai putea pune cortul din cauza ierbii înalte, nu știu cum am fi ajuns aici seara. Plus că ne-am tot holbat după vipere de cred că ne-au ieșit ochii din cap ca la melc. Poteca din jurul cantonului era mărginită de o verdeață impresionantă care ajungea până la brâu.
În scurt timp începem să vedem și Nera. La cât de tulbure este, îmi dau seama că nu e de glumit cu ea. Încep să mă gândesc cât de adâncă este.
Când ajungem la prima zonă în care cărarea este săpată în stâncă încep să mă gândesc și mai mult. Mai ales că trebuie să te apuci zdravăn cu ambele mâini de un cablu. De aici începe zona numită La Cârlige. Izoprenele la un moment dat încep să se atingă de marginea de sus a semi-tunelului, de am crezut că o să ne agățăm de el și o să picăm ca fraierii în gârlă. Mă și gândeam cât de stupid ar fi. Oricum o să ne udăm când o să traversăm Nera dar nu vroiam să începem de acum.
După cum ziceam la un moment dat ești obligat să traversezi Nera. Dacă la începutul drumului Nera stă cuminte pe partea dreaptă, trebuie să treci pe partea cealaltă a ei. Și nu oricum. Nu există nici un pod, oricât de amărât ar fi el. Trebuie să treci prin râu, care cu toate că în această zonă este mai puțin adânc, trece destul de bine deasupra genunchilor. Cel puțin așa era când am trecut noi.
Ne pregătim noi frumușel, ne scoatem bocancii, șosetele și ne punem ca fraierii papucii. Niște papuci de plajă frumoși și colorați. Că am zis că cine știe peste ce pietre călcăm și avem nevoie. Nici nu am apucat bine să punem piciorul în Nera că am simțit puterea râului. Ioanei i-au zburat instant papucii din picioare și duși au fost, iar eu în mijlocul râului mă chinuiam să mi scot din picioare și făceam echilibristică într-un picior, dar am reușit să-i salvez.
Reușim cu chiu cu vai să ajungem pe celălalt mal, destul de fleașcă. Ne schimbăm ce avem de schimbat să nu mai fim uzi și ne continuăm drumul.
Restul drumului putem să-l descriem în felul următor: aceleași semi-tuneluri, dar și ceva tuneluri, drumuri prin pădure. Din când în când ne mai întâlneam cu oameni pe care îi tot întrebam cât mai avem până la lacul Dracului. Cred că majoritatea oamenilor întâlniți erau îmbrăcați ca la plimbare, adică cu adidași și câte un ghiozdănel. Noi eram la polul opus, și cred că din cauza bagajului în care mai atârna și cortul ne mișcam ca niște melci.
Ajungem în sfârșit lângă podul care trece peste Nera spre o poiana unde înainte era loc de campare, dar din ultimele informații am aflat că din cauza podului care nu mai prezintă foarte mare siguranță, nu mai este o opțiune. Noi oricum aveam ținta noastră așa că trecem mai departe.
Nu mai putem, energia începe să scadă și îi tot dăm bice să terminăm traseul pe care ni l-am propus pentru această zi. Rucsacii atârnă foarte greu dar știm că mai este foarte puțin până ajungem la lacul Dracului, iar fețele noastre exprimă totul.
În sfârșit am văzut indicatorul spre Ogașul Porcului mi-am dat seama că mai este puțin. Văzusem pe niște hărții că lacul este prin această zonă, deci trebuie să ajungem.
Și ajungem. Ajungem la intersecția de trasee unde vedem indicatorul care ne arată 15 minute până la lac. Aici ne întâlnim cu o pereche din Timișoara care aveau o carte despre Cheile Nerei. Am fost destul de surprins că există așa ceva că noi am tot căutat hărți tipărite dar m-am liniștit când am văzut că era o editură din Arad... cred.
Am plecat de acolo şi am început să căutăm un loc de campare ca să ne putem cortul și să începem să vedem ce a supraviețuit neudat. Inițial vroiam să mergem spre Poiana Logor, dar ne-am răzgândit după această aventură și am zis să punem cortul în Poiana Meliugului. Nu știu nici acum dacă am reușit să ajungem în această poiană, dar cert este că am pus cortul lângă moara lui Utan. Am profitat și de puţinul soare care mai era ca să ne uscăm sacul de dormit care era puțin umed. Cred că singura pierdere a fost un sul de hârtie igienică, așa că ne-am băgat în sacul de dormit, fericiți că nu ne-am pierdut lucrurile.
Peste noapte am avut și un vizitator, nu știu ce era, dar sigur era un rozător ceva. Nu i-am văzut decât silueta care se contura pe cort. Noroc cu Ioana care i-a dat un bobârnac care l-a trimis undeva în pădure. Ne-am continuat somnul până a doua zi când trebuia să ne întoarcem la păstrăvăria de la Lacul Bei.
Informații utile
- Accesul cu mașina la păstrăvăria se face urmând pe GPS sau hartă satul Potoc. Satul Potoc este singura cale de acces în rezervație, cel puțin prin această parte a cheilor. Noi am mers pe drumul județean DJ571C, din Oravița până în Potoc, iar de aici drumul DJ571K până la Podul Bei. Mai există și alte drumuri până în Potoc dar nu am fost pe ele și nu știu ce să zic.
- Mașina poți să o lași la parcarea de la Podul Bei sau să urci cu ea până la păstrăvărie. Cam în 30 de minute ajungi dacă mergi ușurel și cred că este posibilă urcarea cu orice tip de mașină.
- La intrarea în rezervație este un paznic, dar cred că stă până la ora 16-17. Noi am ajuns după ora 17 și nu l-am găsit, așa că nici taxa de acces nu știm exact cât este. Din informațiile găsite pe net ar fi cam 5 lei.
- Pentru păstrăvărie trebuie urmată banda galbenă care duce spre Cascada Beușnița (1h30min pentru păstrăvărie și 1h pentru cascadă).
- Pentru lacul Dracului trebuie urmată banda roșie. Traseul banda roșie străbate întreaga porțiune a cheilor de la podul Bei până la Șopotul Nou. Durata de la pod până la lac este de aproximativ 8 ore. Dacă vrei să le străbați dus și întors este mai bine e să campezi undeva lângă Șopotul Nou. Singurul loc pe care l-am găsit e Poiana Meliugului.
Foarte interesanta povestea voastra. Am fost prin aceste locuri acum 40 de ani cu parintii si vreau neaparat sa refac
RăspundețiȘtergeretraseele si zona minunata. M-ati ajutat mult la planificare - multumiri.