Aceasta călătorie spre Maramureș a început în urma unei conversații cu un
prieten care ne-a povestit despre satul Breb, despre frumusețea locurilor și nu
în ultimul rând despre datinile ce încă se mai păstrează aici.
Am plecat spre Breb urmând GPS-ul (cum altfel) luând drumul prin valea Oltului,
oprindu-ne în prima seară în Călimănești la un motel. În drum am vizitat și
Salina Turda, despre care am povestit deja. Am vrut să plecăm cu o seară mai
devreme ca să putem să vizităm și salina și să reușim să ajungem la o oră
decentă (adică pe lumină) la destinație. Dar planurile de acasă nu se pupă
mereu cu realitatea. Am pus noi Breb pe GPS, dar din orașul Lăpuș el a vrut să
ne ducă pe drumul cel mai scurt care trecea un munte plin de serpentine până în
stațiunea Cavnic. Nici o problemă, doar că aici am văzut pentru prima oară
zăpada... doar că era pe șosea. Ne-am dat noi curajoși, dar la un moment dat a
trebuit să ne întoarcem când am început să patinăm bine, cu toate că aveam
cauciucuri de iarnă. Buuun, am reușit să întoarcem mașina și cu ajutorul celor
de la pensiune care ne-au zis să ne întoarcem spre Lăpuș și să o luăm prin
Copalnic-Mănăștur și Șurdești, am ajuns la destinație cu o întârziere de vreo
doua ore. Ne-am simțit mai bine atunci când în zilele următoarea am aflat că
majoritatea oamenilor care au venit la pensiune au încercat să o ia pe acest
drum.
Înspre Breb am avut ocazia să vedem și alte orașe și să discutăm cu un localnic
pe care l-am luat din Dej spre Târgul Lăpuș. Acesta ne-a povestit că în aceasta
zona a existat o fabrica de hârtie, una de lapte și că traiul nu era așa de
aspru, acum neexistând o industrie sau ceva astfel încât orașele acestea să se
dezvolte. Nasol, cred că acest sentiment o să-l avem mereu când o să trecem
prin diverse zone ale țării.
În Breb am redescoperit satul romanesc de altă dată, unde timpul pare că a stat
în loc (cum zic marii scriitori români): verdeața, căpițe de fân, porțile
maramureșene, căsuțele din lemn cu ochi, prispa, mirosul de... bălegar. Da!
poate o sa râdeți dar fiecare casă, aproape fiecare, avea în curte un loc unde
țineau aceste îngrășăminte naturale. În afară de simțurile vizuale și cele
olfactive, au fost activate și cele "mentale" adică calmul, liniștea,
pacea.
Ne-am cazat la pensiunea Mărioara (www.marioara.ro),
la o familie tipic maramureșeană, adaptată la condițiile din zilele de azi,
oameni draguți ce nu au ezitat sa ne răspundă la întrebări sau să ne îndrume
spre locuri de vizitat. Plus că stăteau seara cu noi la un pahar de palincă.
Am optat pentru căsuța tradițională cu pat din lemn, ștergar pe perete, prispă
din lemn. Am făcut bineînțeles câteva poze cu ea înainte să o contaminăm cu
lucrurile noastre:
În sâmbăta mare gazdele ne-au
lăsat să vopsim câteva ouă cu o vopsea din coji de ceapă și zeamă de sfeclă
roșie utilizând ciorapul, am pus și verdeață cu toate că selecția de frunze
după cum am zis era una limitată.
Ne-au ieșit niște modele
interesante, am putea zice că sunt niște capodopere:
Satul în întregime am apucat sa
îl descoperim în ziua de Paște, când toată lumea era îmbrăcată de sărbătoare și
era forfotă. Am plecat după micul dejun spre biserica nouă ortodoxă.
Era în jur de ora 9, nu era nimeni pe drum, iar în curtea bisericii oamenii își
făceau timizi apariția. Apoi precum erau descrise în basmele copilăriei noastre
mesele de împărați în care regi, prinți și prințese mergeau în alai spre
castele, au început sa își facă apariția râuri de femei, bărbați, copii care
curgeau spre biserică îmbrăcați în portul specific zonei maramureșene.
Fiecare sătean avea un astfel de coșuleț cu ștergar, lumânări, cozonac și ouă,
mai sărac sau bogat după avuția fiecăruia.
Fetele și femeile să nu credeți
că nu erau puse la curent cu moda actuala, aveau pantofi cu toc sau diverse
alte accesorii.
Femeile s-au așezat în fața
bisericii de-o parte și de alta cuminți, așteptând părintele să le sfințească
coșurile, iar bărbații au stat în spate în grupuri vorbind și povestind.
Într-un final părintele a început să sfințească bucatele. Totul s-a desfășurat
într-o ordine totală, fiecare știind care este ii rolul și ce trebuie să facă
în continuare. Lumânările au fost aprinse, părintele a sfințit, apoi femeile au
început să pună ouăle în coșul din mijloc care era destinat pentru asta.
Oamenii au început să se îndrepte fiecare la casele lor pentru a se bucura de
masa de Paște. Noi de abia așteptam să vedem ce bucate ne așteaptă. Fiecare
masă pe care o avusesem până atunci a fost asemenea unui ou kinder. De fiecare
dată ne aștepta ceva nou. Deci vă dați seama ce curioși eram acum.
Pe drum am stat de vorbă cu această
bătrânică care pleca de la biserică. Din spusele ei are vreo 80 de ani.
În satul Breb există pe lângă biserica ortodoxă sau cea nouă după cum o numesc
localnicii, și una veche catolică. Aceasta e din lemn, după cum sunt
majoritatea bisericilor din aceasta regiune.
După masa de Paște am plecat într-un tur de descoperire al satului Breb și am
vizitat și această bisericuță. Fiindcă slujba de Paște se terminase, am găsit-o
închisă.
Locuitorii din satul Breb se pot
lăuda cu un vecin de seamă, și anume prințul Charles. Casele se pot vizita, pe
poarta este un bilețel cu numărul de telefon al persoanei care are grija de
cele două case adoptate de prinț. Noi glumeam dacă sunăm oare ar răspunde
prințul!?
Ce-am mai făcut prin Breb? Păi satul Breb a fost punctul de plecare la toate
poveștile noastre din Maramureș pe care le-am spus până acum.
În sat găsim și o harta a Brebului și a împrejurimilor astfel putem vedea ca
sunt diverse obiective: turbăriile, morile de apă, lacul Morărenilor și Creasta
Cocosului.
Dacă nu am reușit să mergem la Creasta Cocoșului din Pasul Gutâi, în a doua zi
de Paște am mers pe traseul care pornește din Breb și care trece pe la Lacul
Morărenilor. Am început să mergem spre Lacul Morărenilor, există un indicator
spre el imediat după biserica nouă, treci pe lângă curțile oamenilor și ca să
scurtezi drumul după ce se termină casele o iei printr-o livadă și ieși din nou
în drumul principal, care face pate din circuitul Brebului marcat cu punct roșu
și litera C. Da, există un circuit pentru biciclete care este marcat cu litera
C de culoare roșie.
Nu am ajuns până la lac, drumul era destul de noroios, plus că la un moment dat
în stânga noastră am apucat să vedem în ultimul moment un funduleț de
căprioară. Păi unde sunt căprioare pot să fie și alte animăluțe mai
periculoase... iar noi eram doi... Așa că ne-am bucurat să facem o fotografie
din acest loc la Creasta Cocoșului și am făcut cale întoarsă. Pe drum erau o
grămadă de brândușe.
Cam asta a fost epopeea noastră în Maramureș, unde am stat în satul Breb într-o
casă tipic maramureșeană. Sigur ne vom întoarce aici deoarece au mai rămas
multe locuri nebifate.
În următoarea parte a vacanței de Paște am plecat spre Sighișoara unde am stat
o noapte și am vizitat cetatea.
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu