O nouă zi și o nouă drumeție prin Munții Măcin. Ceva nou ne așteaptă în această zi, niciunul dintre noi nu a mai fost pe aici. Am ales să facem traseul de pe culmea Pricopanului deoarece este un traseu în circuit, așa că poți să ajungi de unde ai plecat, și asta fără să te întorci pe același drum.
Păi bine, cu toate că era sâmbătă, ne-am hotărât să plecăm de la campingul din Greci, să ne plimbăm puțin pe Culmea Pricopanului, iar apoi să trecem Dunărea cu bacul spre Brăila, iar apoi să plecăm spre București. Așa o să avem o zi de duminică în care putem să lenevim acasă. Radu de la Turtle Camp ne-a explicat cum să ajungem la ținta noastră, așa că nu ne mai făceam griji că suntem nepregătiți, plus că aveam harta Munților Măcin cu noi, pe care am avut inspirația să o cumpărăm de la Decathlon înainte să plecăm. Cred că faptul că am cumpărat această harta ne-a făcut să le facem o vizită acestor munți.
Pe scurt ca să începem traseul, înainte de orașul Măcin, am făcut dreapta unde este indicatorul spre Mănăstirea Izvorul Tămăduirii, iar apoi am mers vreo câțiva kilometri spre carieră până la o bifurcație de drumuri.
Aici la bifurcația de drumuri, unde începe traseul propriu-zis, am avut o dilemă - să o luăm la dreapta sau la stânga? La stânga se afla mănăstirea, așa că ne-am zis că ar fi mai bine să trecem pe lângă ea la întoarcere. Am lăsat mașina aici la răscruce, și am pornit spre dreapta. 30 de minute până intrăm pe traseu zice indicatorul.
Și cred că am mers vreo oră întreagă și tot nu reușisem să intrăm pe traseu. Încă puțin și se terminau munții și ajungeam în Greci și făceam din nou Vârful Țuțuiatu. Nu înțelegeam ce s-a întâmplat, unde am ratat intrarea pe traseu. Problema era că deja timpul trecea și soarele ardea tot mai tare. Era totuși o zi de vară la ora 10. Dar parcă nu ne înduram să ne întoarcem. Dacă vedem marcajul după următoare curbă?
Decizia să ne întoarcem am luat-o atunci când printre picioare ne-a trecut un șarpe. Nu era clar o viperă, dar ne-a făcut să conștientizăm prezența lor. Așa că gata cu joaca, hai să căutăm drumul ăsta odată. Ca să mai uităm de nervii făcuți pe drumul și timpul pierdut ne-am bucurat de câteva berze care stăteau pe câmpul de peste drum de munte.
Pe aici trebuia să o luăm de la început. Asta este, am făcut o plimbare neprogramată. Noi trebuia să mergem pe primul drum care pornește la stânga, imediat după intersecția de drumuri unde am lăsat mașina. Nu-i nimic, ne-am resetat nervii și pornim pe noul drum.
Ca să ne convingem că suntem pe drumul cel bun, întâlnim două panouri, și ca bonus, marcajul cel așteptat de noi, și anume banda albastră.
Prima zonă de pe traseu este cea mai umedă din zonă. Aici curge un pârâiaș care ne însoțește o bucată de drum. Cu inima cât un purice merge pe drum. Nu prea știm ce ne așteaptă. Este ceva nou pentru noi și asta ne dă emoții.
La un moment dat drumul se lățește, lăsând loc pentru pista de biciclete. După cum v-am zis data trecută, în Măcin sunt și piste pentru bicicliști, așa că pentru pasionați este un loc ideal. Dar deocamdată nu ne-am întâlnit cu nimeni, nici pietoni și nici bicicliști, suntem tot singuri pe drum.
Distrași de priveliște și bucurându-ne de drumul lat, era cât pe ce să pierdem marcajul. Adică eu mă tot duceam înainte pe drumul cel mare și prietenos. Noroc că a văzut Ioana această piatră care arată bifurcația celor două marcaje. La stânga drumul pentru biciclete, lat și prietenos...
...iar la dreapta... nici nu știu ce este acolo. Nu văd decât o tufă imensă. Pe unde trebuie să o luăm? Bănuim că pe aici, dar se vede că nu a mai trecut demult cineva pe aici. Tot drumul a fost presărat cu pânze de păianjen, și bineînțeles că locatarii erau acasă. Am încercat să nu-i deranjăm, mai ales că erau niște exemplare imense. Încă puțin și te înfășcau și fugeau cu tine în pădure. Așa că încercam sa trecem pe sub plasă, dar pânzele erau așa de dese că după ce treceai pe sub una, dădeai cu ochii de locatarul următoarei pânze... și te uitai ochi în ochi cu el. Dar dacă povestesc acum, înseamnă că am supraviețuit.
Și imediat cum am scăpat de zona cu bestiole imense și cu ochii mari, am dat de o priveliște superbă. Se vede drumul pentru biciclete, precum și păduricea prin care am trecut. Și încă nu am ajuns sus de tot. Noi însă continuăm să mergem pe drumul nostru.
Dar drumul nostru este blocat și nu știm cum să înaintăm... fără să speriem țestoasa. Da, era o țestoasă care mergea fix pe cărare spre noi. Eu fiind în față am văzut-o primul. Cum să fiu entuziasmat fără să o sperii pe Ioana să creadă că am călcat pe o viperă? În sfârșit, trecem peste acest impas, o vede și Ioana după ce am făcut niște semne disperate și bineînțeles că s-a speriat. Mergem spre ea, dar micuța ne zărește și încearcă să facă cale întoarsă, numai că se poticnește într-un dâmb și se blochează. Numai bine de apropiat și de pozat o țestoasă speriată. O lăsăm să își continue drumul, că și noi avem de făcut același lucru.
Și urcăm, și urcăm, și noi priveliști ni se arată ochilor. Nu urcăm foarte sus totuși, munții ăștia sunt mici, nu ajung foarte sus.
O nouă pădurice în care iar suntem cu ochii în toate colțurile, și după păianjeni și după vipere.
Așa de tare eram concentrați să ne uităm după diverse bestiole, că atunci când am ieșit din pădure, am crezut că paralizăm de frică. O gașcă de păsări s-au speriat de noi atunci când am ieșit din pădure și și-au luat zborul. Bineînțeles cu zgomot și cu tot tacâmul. Ne-am speriat unii de alții, dar cred că noi am fost cei mai speriați. Una singură a început să alerge ca bezmetica exact în fața noastră. Cred că era o găinușă de munte la cum alerga, zici că-și suflecase poalele și o luase la fugă. Momentul era destul de caraghios, dacă nu ne-ar fi sărit inima mai devreme. La un moment dat a încetat să mai alerge pe cărare și dusă a fost.
După pățania cu găinușa am zis că merităm un moment de relaxare. Se vede în zare orașul Măcin în toată splendoarea, plus că începe să se vadă și locul de unde am început traseul, adică bifurcația unde am lăsat mașina. Este superb și cred că am mai sta ceva timp aici, doar că este foarte cald și dacă nu vrei să faci plajă, nu este timp de zăbovit.
După această cruce care nu știu ce semnificație are, începe traseul de creastă, dacă putem să-i zicem așa. Este zona cea mai înaltă din Culmea Pricopanului, aici sunt câteva vârfuri care atunci când am fost nu erau marcați. Cu puțină atenție pe hartă poți să-i identifici. Sunt câteva urcușuri și coborâșuri care de departe păreau că pun ceva emoții, dar când am fost în dreptul lor nici nu ne-am dat seama când le-am trecut. Tot din zona asta începi să vezi și zona din partea cealaltă a muntelui.
Jos se vede și pista pentru bicicliști, dar drumul nostru trece cu mult pe deasupra ei.
După primul urcuș pauză și poză cu mândrii temerari.
Privirile încep să ne fie atrase de partea dreaptă a traseului, în sensul de mers al nostru. Oricum aici pantele par mai domoale față de zona de unde am pornit.
În stânga începe să se vadă drumul pe care am venit cu mașina. Dar noi urcăm în continuare.
Cred că suntem aproape deasupra carierei de piatră. Mă încearcă un sentiment contradictoriu. Știu că suntem pe la vreo 300-400 de metri, dar în același timp mă simt la o altitudine destul de mare. Iar faptul că jos se vede un câmp drept iar orizontul se pierde undeva departe contribuie la apariția acestui sentiment.
Dacă ne uităm cu mare atenție ne vedem și mașina. Nu-mi vine să cred ce mică pare. La fel cum mi se par și munții aceștia. Mici la prima vedere, dar când ești pe ei este deja altă poveste.
Dacă ne uităm cu mare atenție ne vedem și mașina. Nu-mi vine să cred ce mică pare. La fel cum mi se par și munții aceștia. Mici la prima vedere, dar când ești pe ei este deja altă poveste.
După ce am terminat de urcat și coborât șirurile de vârfuri, drumul ne duce printr-o pădurice în care se vede că nu prea călcase picior de om. Era un nou marcaj care ne ducea pe aici. Marcajul vechi nu știu pe unde ducea, am zis să nu ne riscăm, mai ales că se vedea că s-a încercat acoperirea lui.
Doar că drumul era virgin, nu prea trecuseră prea mulți pași să-l bătătorească și propriu-zis treceai prin copaci. Și iar emoții că ne lovim de păianjeni. Cum am ieșit din pădure am dat de acest loc de popas. Bucurie mare, zici că dădusem de civilizație. Aici am început să ne mai întâlnim cu alți oameni și ne-am intersectat din nou cu drumul pentru bicicliști.
După un ultim vârf atins, începem coborârea propriu-zisă. Vedem și mănăstirea, locul unde o să terminăm traseul. Ultima coborâre și-a spus amprenta pe starea noastră. A fost destul de solicitantă pentru un munte așa mic.
Ultima porțiune a fost cam brutală pentru noi. Imediat ce am trecut de izvor, am dat de zona de campare de lângă mănăstire unde era multă lume. Nu că am fi fost așa rupți de civilizație și că am fost pe munte săptămâni întregi, dar după ce am fost aproape singuri pe tot muntele, acum ne venea greu reîntâlnirea cu lumea.
În drumul spre mașină am aruncat și un ochi spre cariera de piatră. Mă întreb cât mai scobesc ăștia în acest munte. Am impresia că o să-l macine cu totul. Este totuși un munte mic...
Gata povestea cu Munții Măcin și cu plimbările noastre de aici. Și am încălecat pe un bac, am trecut Dunărea spre Brăila și am fugit spre București.
Informații utile
- durată traseu - aproximativ 4 ore, în circuit
- marcajul urmărit - banda albastră
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu