Ne-am urcat frumușel în mașină și după două ore reușim să ieșim din București și să intrăm pe A1... cine și-ar fi închipuit că durează atâta să ieși vineri seară din București? Noi se pare că nu. Am urmat drumul București - Baia de Fier unde am fost cazați la o pensiune numită Conacul Bunicilor. Ne-am destrăbălat puțin, așa că ne-am luat o cazare cu pensiune completă. Doar suntem de Paște, nu?
Bine venită această evadare, dar ce facem acum? Am studiat noi ceva hărți, site-uri, dar nu aveam nici un plan de bătaie concret, nu știam în ce ordine să abordăm obiectivele din zonă - chei, cule, mănăstiri și bineînțeles ceva munte.
Ziua 1 - 15 aprilie
Sâmbătă dimineață, după un mic dejun copios, ne urcăm în mașină și plecăm hotărâți spre Mănăstirea Bistrița, ca apoi să mergem în Cheile Bistriței, și la Mănăstirea Arnota. Dar totuși în mașină ne hotărâm că ar fi mai bine să începem cu Mănăstirea Arnota, de unde începe și un traseu spre vârful cu același nume, care face parte din Munții Căpățânii, și de care am avea nevoie de ceva timp pentru a-l parcurge. S-a dovedit a fi o alege bună să începem cu această mănăstire, datorită faptului că drumul până aici este mai îngust și pe alocuri nu încap chiar două mașini.
Deci urcăm, cu mașina bineînțeles, până la mănăstire, pe un drum care până la carieră este pietriș și după este ceva asfalt. Trecem deci de cariera de piatră încă funcțională și ajungem la mănăstire. Superb locul, și atâta liniște, dar mirosea a mâncare, probabil se făceau pregătirile pentru Paște.
Ieșim din curtea mănăstirii să căutăm marcajul pentru Vârful Arnota. Citisem noi undeva că ar pleca de undeva de prin livada de lângă. Ne foim, ne învârtim, întrebăm și măicuțele... nimic, nimeni nu știe nimic... pfu, păi ce ne facem? Păi conform hărții cică am putea găsi traseul și un pic mai jos de mănăstire.
Și la un moment dat apare o trifurcație - spre mănăstire (de unde veneam noi), carieră sau traseu. Așa că începem să zărim marcajul căutat - banda albastră. Uraaa, începem să urcăm pe un drum forestier, destul de lat, numai bun pentru mașină, care credem noi că urcă deasupra carierei de piatră. Ce bine că ne facem loc pentru mâncare, că doar avem pensiune completă. La un moment dat drumul o taie prin pădure ocolind câteva curbe, ca apoi să revină pe drumul forestier. După următoarea curbă, traseul părăsește definitiv drumul forestier și iese într-un gol alpin de unde se urcă spre o troiță și o stână.
De acolo am fost în ceață câteva minute deoarece conform descrierii trebuie să urcăm pe de-a dreptul și să mergem spre marginea abruptului ca apoi să intrăm într-o poieniță unde ar fi Vârful Arnota. Sună ușor, dar totuși complicat, în primul rând care gol alpin, și apoi care poienițe, că sunt peste tot. Andi salvează situația, recitește descrierea traseului, ca apoi să ne stabilim poziția - suntem deci în dreptul troiței, în depărtare se vede stâna, iar traseul se lasă pe partea stângă a troiței. Deci urcăm pe de-a dreptul și ce să vezi? dăm chiar de marcajul bandă albastră. Îl urmăm în dreapta și mergem de-a lungul abruptului care se lăsa în stânga noastră.
De acolo am fost în ceață câteva minute deoarece conform descrierii trebuie să urcăm pe de-a dreptul și să mergem spre marginea abruptului ca apoi să intrăm într-o poieniță unde ar fi Vârful Arnota. Sună ușor, dar totuși complicat, în primul rând care gol alpin, și apoi care poienițe, că sunt peste tot. Andi salvează situația, recitește descrierea traseului, ca apoi să ne stabilim poziția - suntem deci în dreptul troiței, în depărtare se vede stâna, iar traseul se lasă pe partea stângă a troiței. Deci urcăm pe de-a dreptul și ce să vezi? dăm chiar de marcajul bandă albastră. Îl urmăm în dreapta și mergem de-a lungul abruptului care se lăsa în stânga noastră.
Partea tare că la fel ca în Ciucaș, noi pe-o parte păream rătăciți de lume, dar ce să vezi? în vale se vedeau orașele, dar se auzeau și vocile celor care se încumetaseră până la stână, majoritatea cu mașina.
Dar trebuie să revenim la realitate, așa că ne pornim înapoi pe traseu pentru a ajunge la mașină. Mai trebuie să ajungem și la Peștera Sfântului Grigore Decapolitul care este lângă Mănăstirea Bistrița. Coborâm, mai aruncăm o ultimă privire spre carieră și spre muntele Arnota, și ajungem lângă Mănăstirea Bistrița.
Traseul spre peșteră pornește din curtea mănăstirii sau înainte să intri în Cheile Bistriței, treci pe sub țeava din stânga drumului și începe traseul pe niște stânci. Fiți fără griji, drumul este protejat de o balustradă.
Dacă ați optat pentru intrarea în peșteră prin a doua variantă să știți că la intrare vă va aștepta un paznic la care se plătește o taxa de 6 lei. Dacă o luați prin mânăstire, din câte am înțeles se fac grupuri organizate și urcă o măicuță cu el. Oricum ar fi, sus la peșteră veți primi o scurtă prezentare despre peșteră și cele două biserici. Peștera este situată la aproximativ 630m înălțime, iar cheile Bistriței se văd destul de micuțe.
Dar trebuie să revenim la realitate, așa că ne pornim înapoi pe traseu pentru a ajunge la mașină. Mai trebuie să ajungem și la Peștera Sfântului Grigore Decapolitul care este lângă Mănăstirea Bistrița. Coborâm, mai aruncăm o ultimă privire spre carieră și spre muntele Arnota, și ajungem lângă Mănăstirea Bistrița.
Traseul spre peșteră pornește din curtea mănăstirii sau înainte să intri în Cheile Bistriței, treci pe sub țeava din stânga drumului și începe traseul pe niște stânci. Fiți fără griji, drumul este protejat de o balustradă.
Eh, dar ne pornim noi pe traseul spre mănăstire, noi și caprele, urcam și ajungem în dreptul intrării și... întuneric beznă, plus că la intrare este foarte strâmt așa că dăm jos ghiozdanele. Și nu vedem pe nimeni. O fi oare închis și am urcat degeaba? Andi vede o fărâma de lumină, și începem să intrăm. Ce sa vezi, tocmai ieșea și paznicul cu o familie. Ce bine că este totuși cineva aici. Începem să ne fâțâim pe acolo, observăm lipsa stalagmitelor și stalactitelor, vedem și un liliac, dar piesele de rezistență sunt cele două bisericuțe datând din 1400 și 1600. Cele două biserici sunt Biserica Sfanților Arhangheli, construită prin 1635 de către călugării Macarie și Daniil, iar cealaltă este biserica Ovidenie. Au avut un rol important această peșteră, mai ales aceste bisericuțe, ascunzând pe rând moaștele lui Grigorie Decapolitul sau a călugărilor de turci. Temperatură din interiorul peșterii a fost foarte plăcută și probabil în plină vară este și mai bine la cele 14-16 grade. După ce ne-am plimbat noi, la ieșire ne-a întâmpinat ghidușul. Povestirile lui și discuția cu el a fost magică, cred că a făcut mai mult decât toată plimbarea prin peștera în sine. Multe din informațiile de mai sus le-am aflat și de la el.
Coborâm, salutăm mașina și mergem spre intrarea principală a mănăstirii Bistrița. O liniște deplină aici.
După ce am bifat și mănăstirea Bistrița, mergem spre cheile Bistriței. Traversându-le ne dăm seama că Bistrița Vâlceană erodează de ceva timp munții. Izvorăște din munții Căpățânii, care fac parte din masivul Parâng. Cheile au aproximativ 1200 m, de-a lungul lor este și peștera Urșilor, neamenajată, dar se poate urca până la baza ei. Probabil dacă ești dotat cu o lanternă bună poți să intri în ea, dar noi nu ne-am riscat cu lanternuța noastră, așa că ne-am limitat să ne uităm la intarea imensă care se căsca în fața noastră. În peșteră cică s-au găsit ceva fosile ale urșilor preistorici.
Dacă vreți să ajungeți în Costești puteți urma cheile iar în 7 km veți fi acolo. Ar fi interesant un mic circuit pe aici, dar deocamdată nu avem timp așa că o lăsăm pe altă dată. Din cate am citit de-a lungul cheilor a existat o cale ferată forestieră. Se pare că au exista două poduri peste Bistrița - unul auto și unul pietonal. Din cel pietonal se observă și astăzi urmele, construit încă din timpul Reginei Maria, "Era un pod îngust cu balustrade elegante din beton armat cu bare de fier care imaginau crengi arcuite de copac". Dar podul a fost demontat de către un colector de fier. Fără comentarii... Se pare că s-a încercat refacerea lui dar Bistrița supărat ca nu i s-a arătat respectul cuvenit în timp, l-a distrus cu totul. Deci ceea ce vedem astăzi sunt resturile lui. Cheile sunt superbe, pereți imenși de calcar te fac să te simți mic și neputincios. Din peșteră ne simțeam mici, aici jos nu prea s-a schimbat senzația. Deasupra se mai rotea din când în când câte-o acvila. Ne întoarcem la mașină fericiți după un mic traseu pe munte, o cheie, o peșteră și vizita la două mănăstiri, și mergem să ne pregătim de Paște.
Am reușit să nu adormim și să mergem la biserică. Nimic special, mă așteptam ca și în Maramureș lumea sa fie în straie populare. Ceea ce a fost diferit fata de alte locuri este că ne-am așezat undeva la intrarea în biserică și așteptam să iasă preotul cu lumina. Tot vedeam oameni care ies cu lumina și ne gândeam cam când va ajunge și preotul la noi. Între timp din ce în ce mai multă lume venea și se așeza la coadă. Hmm, dar ce fac oamenii se împărtășesc toți acum sau care este faza? Dar de fapt preotul era în dreptul altarului și aștepta ca noi să venim să luăm lumina urmând exact "veniți de luați lumina", așa că după ce am stat vreo 10-15 minute la coadă și alte 10-15 pe lângă ea am reușit să luăm în sfârșit lumina....
Va urma....
Un articol scris de Ioana
Coborâm, salutăm mașina și mergem spre intrarea principală a mănăstirii Bistrița. O liniște deplină aici.
După ce am bifat și mănăstirea Bistrița, mergem spre cheile Bistriței. Traversându-le ne dăm seama că Bistrița Vâlceană erodează de ceva timp munții. Izvorăște din munții Căpățânii, care fac parte din masivul Parâng. Cheile au aproximativ 1200 m, de-a lungul lor este și peștera Urșilor, neamenajată, dar se poate urca până la baza ei. Probabil dacă ești dotat cu o lanternă bună poți să intri în ea, dar noi nu ne-am riscat cu lanternuța noastră, așa că ne-am limitat să ne uităm la intarea imensă care se căsca în fața noastră. În peșteră cică s-au găsit ceva fosile ale urșilor preistorici.
Dacă vreți să ajungeți în Costești puteți urma cheile iar în 7 km veți fi acolo. Ar fi interesant un mic circuit pe aici, dar deocamdată nu avem timp așa că o lăsăm pe altă dată. Din cate am citit de-a lungul cheilor a existat o cale ferată forestieră. Se pare că au exista două poduri peste Bistrița - unul auto și unul pietonal. Din cel pietonal se observă și astăzi urmele, construit încă din timpul Reginei Maria, "Era un pod îngust cu balustrade elegante din beton armat cu bare de fier care imaginau crengi arcuite de copac". Dar podul a fost demontat de către un colector de fier. Fără comentarii... Se pare că s-a încercat refacerea lui dar Bistrița supărat ca nu i s-a arătat respectul cuvenit în timp, l-a distrus cu totul. Deci ceea ce vedem astăzi sunt resturile lui. Cheile sunt superbe, pereți imenși de calcar te fac să te simți mic și neputincios. Din peșteră ne simțeam mici, aici jos nu prea s-a schimbat senzația. Deasupra se mai rotea din când în când câte-o acvila. Ne întoarcem la mașină fericiți după un mic traseu pe munte, o cheie, o peșteră și vizita la două mănăstiri, și mergem să ne pregătim de Paște.
Am reușit să nu adormim și să mergem la biserică. Nimic special, mă așteptam ca și în Maramureș lumea sa fie în straie populare. Ceea ce a fost diferit fata de alte locuri este că ne-am așezat undeva la intrarea în biserică și așteptam să iasă preotul cu lumina. Tot vedeam oameni care ies cu lumina și ne gândeam cam când va ajunge și preotul la noi. Între timp din ce în ce mai multă lume venea și se așeza la coadă. Hmm, dar ce fac oamenii se împărtășesc toți acum sau care este faza? Dar de fapt preotul era în dreptul altarului și aștepta ca noi să venim să luăm lumina urmând exact "veniți de luați lumina", așa că după ce am stat vreo 10-15 minute la coadă și alte 10-15 pe lângă ea am reușit să luăm în sfârșit lumina....
Va urma....
Un articol scris de Ioana
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu