După ce am plecat din Viștișoara, ne gândeam unde să mergem. Doream să vedem și narcisele din Baiului, că doar de... eram în trecere și de ce nu să nu facem din nou o tură cu narcise.
Zis și făcut. Ne urcăm în mașină și mergem... doar că am nimerit spre Poiana Brașov cu gândul să urcăm spre Postăvaru... haha... unde dai și unde crapă. Am ajuns în Poiană pentru că ne-am dat seama că dacă în Poiana Vadului nu erau narcise apoi în munți la ce puteam să ne așteptăm, nu? Plus că poate o să reușim să strângem o gașcă mare pentru narcisele din Baiului.
Ne-am trezit dis de dimineața, ne-am urcat în mașină și am plecat... O lumina superba, bineînțeles ca ne-am oprit pentru poze și nu puteau lipsi și pozele cu munții Făgăraș înzăpeziți gândindu-ne că în vara îi vom vedea mai de aproape.
Și am pornit... și am mers... și am mers cu mașina cu GPS-ul pus să ne ducă la Sinaia pentru Munții Baiului și de aici a început un drum lung și plin de întrebări. Oare să mergem spre o noua tură de narcise sau spre un vârf neatins, și anume Postăvaru. Și după cum va puteți da seama, am mers pe un drum paralel cu drumul principal, prin sătucuri, ce nu aveau benzinării sau doar câteva din cele obscure. Mașina fiind nouă nu putem risca să o alimentăm cu orice combustibil din orice benzinărie. Și chiar înainte de Zărnești se aprinde becul că începem să mergem pe aburi, dar noroc că apare benzinăria mult așteptată.
Ca fapt divers, acești munți sunt o grupă muntoasă a Carpaților de Curbura, aparținând de lanțul muntos al Carpaților Orientali. Cel mai înalt pisc este Vârful Postăvaru, având 1799 m, vârf pe care vroiam și noi să-l atacăm astăzi. Munții Postăvaru au o suprafață de aproximativ 173 kilometri pătrați, iar numele s-ar părea ca vine de la un proprietar de oi, Stoica Postăvarul din Schei (vechi cartier românesc al Brașovului).
Începem
să urcăm prin pădure, pe lângă pârtie, pe marcaj cruce roșie. Hmm!
pădure... și ce bine arată! Începem să ne încărcăm bateriile, este început de an și chiar aveam nevoie de o plimbare în natură. Am stat un pic în cumpăna gândindu-ne la o
posibilă întâlnire cu mos martin, dar cred ca era luni și era plecat pe alte meleaguri.
Ne-am
plimbat prin pădure, era frumos, ușor, rece, umed, ne gândeam dacă o
să ploua sau nu dar dacă este să plouă, măcar să fie mai târziu. Am mers o mică bucată de drum, apoi o săgeata roșie ne ține pe partea dreaptă a pârtiei.
Traseul
este relaxant și ușor, merge fie prin pădure, fie pe lângă ea, sau chiar mai taie pârtia de câteva ori. Ne mai oprim din când în când sa tragem cu ochiul spre Poiana
Brașov. Totuși un zgomot de fundal se auzea (o drujba ...poate) dar ne
adâncim în pădure și începem sa căpătam altitudine și lăsam
zgomotul în urmă. Drumul merge la un moment dat și pe sub telecabină.
După o bucată de drum apare
un indicator cu Prăpastia Lupilor, dar prăpastia nu se vedea, din
cauza copacilor. Acolo exista și un loc de popas cu niște băncuțe. Nu avem timp și ne continuăm drumul.
După ce trecem de Prăpastia Lupilor, se cam termina marcajul. De fapt, iese în pârtie, apoi cu ajutorul unei scări, intram din nou în pădure. Parcă iar se aude drujba și se aude din ce în ce mai tare. Și parcă ne urmărește. Dar asta nu mai era o drujbă, era doar un motociclist care urca direct pe pârtie. Probabil dacă ne chinuiam urcam direct cu mașina. Sau dacă chinuiam mașina. Oricum mai târziu am văzut și o mașină urcând pe drumul acesta.
Dar apoi marcajul iese iar în pârtie, ne arată o săgeată spre stânga, dar ia poteca de unde nu-i. Nu vedem nimic bătătorit. Stăm și ne uitam în stânga, ne uităm în dreapta, căutam poteca... Nimic... Apoi ce să facem, o luăm direct pe pârtie. Uff foarte greu urcăm, ne mai poticnim, dar în cele din urma ajungem. Pe la jumătatea drumului începem să bănuim că nu ăsta este drumul, dar continuăm eroic și ajungem sus. Oricum am scurtat puțin drumul, poate și la timp.
...și ajungem în Poiana Ruia. În Poiana Ruia a fost construit un lac artificial care poate fi observat din telecabina/gondolă, cât și de pe pârtie. Acesta alimentează instalațiile de zăpadă artificială, asigurând zăpada necesară pentru pârtii. Ne aruncăm și noi un ochi acolo cu grijă să nu-l pierdem. Oooo, este destul de mare și nu-mi dau seama dacă iarna este cumva și patinoar. Cel puțin arată ca unul.
Începem să grăbim puțin pasul, deoarece vremea începe să nu mai arate foarte prietenoasă. Nu că până acum ar fi fost. Dar totuși suntem pe munte și cam sus. Găsim și marcajul nostru care începe să urce spre cabana Postăvaru. Nu ne dăm seama cum de l-am pierdut, se pare că totuși ar fi trebuit să o luăm pe drumul lat.
Uite și cabana. Nu zăbovim și îi dăm bice să ajungem pe vârf. Trecem pe sub altă telecabină, pe niște porțiuni de zăpadă, iar în depărtare se vede și salvamontul.
Și undeva aici ar fi trebuit să fie vârful Postăvaru. Nu am ajuns pe el. Când am ajuns la stația terminus al uneia dintre telecabine, pe lângă noi s-au auzit niște tunete. Din cauza ceții nu am văzut și fulgere, dar nu sufăr din cauza asta. Brrr. Am rămas lângă telecabină, indeciși ce să facem, dar nu prea ne încânta să fim pe cel mai înalt punct din zonă atunci când sunt fulgere. Plus că nu se mai vedem nimic în față. Ceață să o tai cu cuțitul. Cred că vreo 10 minute am rămas înțepeniți acolo, neștiind ce să facem. Lângă noi se aude pornind o telecabină, dar totuși nu era cea lângă care eram lipiți. Oricum nu aveam nici un ban la noi, că îi uitasem în mașină. Așa că nu am mai așteptat prea mult și ne-am pus picioarele în spinare și am coborât. Bineînțeles că pe drum și aproape de Poiană parcă vremea se mai domolise și nu mai ploua. Și totuși erau oameni care încă mai urcau. Ne-am gândit că totuși am luat decizia bună și am lăsat la o parte frustrările că iar am renunțat aproape de țintă.
Și ca date tehnice - noi am făcut 2 ore din Poiana Brașov până aproape de Vârful Postăvarul. Și bineînțeles că la coborâre am făcut mult mai puțin, mânați de tunetele de sus. Și după ce nu am atins vârful, am plecat spre București după mini-vacanța de trei zile.
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu