Munții Baiului plini de narcise - 14 mai 2016

     Mânați de dorința de a vedea narcisele din Munții Baiului, ne-am urcat în trenul de 6.23 spre Sinaia împreună cu Hati. Nu știam noi  cum să abordăm traseul, dar nu ne-am făcut prea multe griji. Deja eram un grup mare de trei persoane. De fapt, trebuia să fim mai mulți, dar din cauza prognozei meteo care nu se anunța prea buna în partea a doua a zilei, aceștia au renunțat.

     Ne-am făcut griji degeaba că o să fim singuri pe traseu. Odată cu noi au coborât din tren o grămadă de oameni care aveau aceiași intenție ca și noi. Cred că erau vreo 20. Ne-am pornit la drum și am traversat liniile de cale ferată. Cu viteză că deja noi pierdusem startul. 
     Ca să știți și voi, traseul pornește din dreptul gării Sinaia, pe partea dreaptă cum mergi spre Brașov. Dar trebuia să traversăm și râul Prahova. Știam că trebuie să fie un pod pe undeva, dar noroc cu oamenii din față, că am văzut pe unde au luat-o și l-am dibuit și noi. În spatele nostru se profilau Bucegii, dar lasă că o să vă vedem mai încolo în toată splendoarea voastră direct de pe Baiului...

      Prima parte a traseului ales de noi este unul nemarcat, și pornește pe Valea Rea direct din gara Sinaia. La capăt ar trebui să găsim narcisele. Începutul drumului este un drum forestier, pe care poți merge lejer. A fost așa de ușor că am reușit să ajungem grupul din față, care de fapt era un grup de oameni, cel puțin unii dintre ei, cu o vârstă respectabilă. Respect pentru ei, și eu aș vrea să reușesc la vârsta lor să fac același lucru.

     Creasta Munților Baiului se contura deja în fața noastră. Dar totuși părea destul de departe. Totul era verde în jurul nostru și totul părea trezit la viață, și noroc că erau și ceilalți oameni alături de noi, că atunci sigur stăteam cu urechile ciulite după vreun Moș Martin. Nu că acum nu eram, mai ales că am mai depășit încă un grup, de data aceasta de tineri, și brusc ne-am trezit că eram în față tuturor când drumul s-a îngustat.

     După cum ziceam, la un moment dat drumul se îngustează și apoi dai în marea de pietre. Nu înainte să traversezi apa care ne-a însoțit tot drumul. Dacă până aici ai putea să ajungi cu mașina, de aici încolo trebuie să te descurci singur.

     Era așa bizar, pietrele se dislocau destul de ușor și era multă apă. Nu știai dacă acolo unde pui piciorul cumva curge vreun râu subteran. Mai încolo niște oameni tot ciocăneau la niște pietre. Probabil le foloseau în construcții ceva. 
     După ce reușim sa traversam marea de pietre avem la alegere trei versanți de escaladat și mirosit narcise. Rămâne doar la alegerea fiecăruia unde vrea să poposească. Noi suntem leneși, alegem exact primul versant, la care ajungem mai ușor. Oricum celelalte sunt deja ocupate de alți oameni care au fost mai harnici, iar siluetele lor deja se conturează în depărtare. 
     De la începutul drumului încep să apară narcisele. Poți doar să le vezi și să te întorci de unde ai venit, fără a mai urca vreun versant. Asta dacă dorești. Dar de ce să te oprești aici, când poți să mergi mai departe? Nici aici nu s-au deschis toate narcisele, dar sunt o grămadă. Le-am văzut de departe ca niște mici pete albe, iar mirosul deja începea să ne înnebunească de plăcere. Ireal...

     Și vedem și câțiva iriși. Nu i-am văzut în Poiana Narciselor de la Vad, dar îi vedem aici. Aproape că nu-i mai bagi în seamă când vezi atâtea narcise. Nici nu a prea fost nevoie să deviem de la traseu ca să vedem narcise. Erau peste tot. De fapt îți era frică să nu le calci. Așa că am mers pe marginea văii, la un unghi de aproximativ 45 grade și în mers mai pozam câte o narcisă. Sau două... sau trei. 

      Adică pe bune, erai într-un câmp de narcise și să nu te oprești să nu le admiri? Și așa am impresia că nu am stat destul la ele. Dar panta era abruptă, orizontul se vedea destul de departe, și stăteam sub stresul că o să vină ploaia, după cum zicea prognoza, și nu vroiam să ne prindă. 

     Narcisele încep să se rărească, dar noi încă suntem în urcare. În stânga erau alții care urcau și ei, în dreapta erau alții mai avansați. Întrebare - oare am luat-o pe cel mai bun drum, ca parcă tot ne chinuim aici să urcăm? În condițiile în care drumul este nemarcat și fiecare este pus să atace drumul cum îl taie capul. Sus trebuie să ne aștepte drumul de creastă și să găsim un marcaj. Și anume marcajul bandă roșie.

     După două ore de la întâlnirea cu primele narcise, în sfârșit ajungem sus pe creastă. Vai de noi, de câteva ori am simțit că o să cad pe spate în vale. Și vecinii noștri din stânga mergeau destul de anevoios și nu am simțit că ar merge mai repede ca noi. Acum mai trebuie doar să găsim creasta principală ca să ajungem la Azuga. Sigur este în dreapta. Și după cum ne arată aplicația Munții Noștri pe care o am pe telefon, trebuie să găsim banda roșie.

     Până să ajungem la creasta principală ne oprim puțin să ne delectăm cu vederea către Munții Bucegi. Nu degeaba se zice că Munții Baiului sunt locul de unde se vad Bucegii în toată splendoarea lor. Așa este... se vedeau perfect. Am zis eu că o să ne reîntâlnim...

     Am ajuns se pare pe creasta principală. Dacă îmi dau seama după hartă, în dreptul Vârfului Baiul Mare. Nu-l vizităm, ci îl lăsăm undeva în dreapta noastră. În stânga vedem traseul nostru, ca un drum mare și lat pe care sigur trec și diverse chestii motorizate. Zici că ești pe o șosea. Ne întâlnim și cu alți  oameni, nu suntem singurii care merg pe aici. Ne gândeam că suntem singuri pentru că se pare că vecinii noștri care urcau pe partea stângă au ales alt traseu.

     Nu ne pornim bine, că ne și oprim ca să admirăm ceva ce nu credeam că o să mai găsim în acestă primăvară. Mai că era să călcăm pe niște brândușe de primăvară, chiar mă mir că mai existau în această perioadă. Mă gândeam că deja erau trecute. 

     Drumul pe creasta Baiului este foarte plăcută, zici că ești într-un parc și te plimbi. Bineînțeles, sunt și diferențe de nivel, dar în mare este un drum relaxant. 

     Ne întâlnim și cu traseul marcat cruce roșie care vine din stânga, dar noi vrem să mergem pe creastă și să ajungem în Azuga. Aici era o variantă să ajungem în Bușteni în spate la palatul Cantacuzino. Arată interesant drumul pe culmea Zamora, dar totuși o lăsăm pe altădată. Mai încolo în partea dreaptă se lasă drumul care duce în Trăisteni. Și acest drum ne face cu ochiul, dar dacă ne ducem în această zonă, oare cum putem să ne întoarcem? Mai ales că am plecat de acasă cu trenul. 
     Dar ne întâlnim cu un tip care era îmbrăcat foarte sumar față de noi care eram camuflați cu geci și căciuli. Era în pantaloni scurți și fără prea mult echipament. Se pare că se antrena pentru nu știu ce maraton (venea dinspre Piatra Mare și Munții Neamțului), și rămase fără apă. Noi aveam în plus o sticlă de 2 litri, și oricum ne apropiam de final, și nu a fost o problema sa îi dăm și lui.

     Uite și telegondola, unul dintre punctele terminus ale călătoriei. Nu vrem să mergem cu ea, chiar dacă am văzut că funcționează. Dar nici nu luăm traseul care merge prin pădure pe triunghi albastru. O luăm direct pe pârtia Sorica. Măcar acum să mergem pe pârtie dacă iarna nu mergem. Poate doar cu sania. 

     Este destul de greu să mergem direct pe pârtie. Unii dintre noi au luat niște căzături, nu dau nume, știu ei prea bine cine sunt.

     Nici nu am ajuns bine în Azuga, adică nici nu am atins bine asfaltul, că ploaia care ne-a tot amenințat toată ziua, a venit. Norocul nostru că terminasem tura pe munte, dar asta nu înseamnă că nu ne-a făcut ciuciulete pe toți trei, dar ce mai conta? Țelul nostru fusese atins - să vedem narcisele din Munții Baiului.

     Timpi intermediari

 - Sinaia - Valea Rea - 2 ore 

 - Valea Rea - urcușul Poiana Narciselor  - 2 ore

 - creasta Baiului până la Telecabina Azuga - 2 ore si 30 minute

 - Coborârea pe pârtia Sorica - aproximativ o oră

 - și cam 30 de minute de la pârtie până la gară